In fiecare dupa amiaza, cand vin acasa, am parte de o primire extrem de speciala. Atat de speciala incat m-am gandit ca merita un articol pe blog. Imi e foarte greu sa o descriu in cuvinte deoarece simt ca nu as putea exprima intocmai ce se intampla. Pentru ca de fiecare data cand ajung acasa, sun la interfon, pitica stie exact ca vine mami. Asa ca, fie ca e la masa, fie ca se joaca, vine repede, repede la usa (uneori, o aud inca de la lift cum striga MA-MA), incepe sa se agite, alearga plina de veselie, canta, danseaza, ma striga non stop intr-o multime de feluri. Iar alearga, iar danseaza, ne imbratisam, iar ma striga...Eu o intreb daca a fost cuminte si daca a ascultat-o pe Elena (dna care are grija de ea), ea imi raspunde cum crede de cuviinta: da sau nu, o intreb ce a mancat, aici imi raspunde mereu ouuuuuuuaaaa :)).De fiecare data terminam prin a merge la masuta ei, fiecare pe scaunelul nostru, ea aratandu-mi imagini pe carti, povestindu-mi in limba ei ce crede ea ca e mai important :). Nu cred ca trebuie sa va mai spun ca reactia atunci cand il vede pe tati e de cateva ori mai intensa.
Pentru cei care nu au copii, aceasta poate fi o poveste draguta, asa cum mi se parea si mie cand imi povestea Oana de Rares. Insa, pentru aceia care au copii, aceasta e o realitate care ne lumineaza ziua la ceas de seara, ne face sa uitam de toate supararile si ne umple inima de bucurie. Cea mai pura!
