”Ce-ai făcut azi la școală?” este întrebarea pe care am auzit-o des în copilăria și adolescența noastră. Ne enerva și răspundeam sec ”Bine!”, fără alte detalii.
La 15-20 de ani distanță, din prima zi de grădiniță a copilului, ne trezim că iese din gura noastră, fără nicio opreliște aceeași întrebare. Și nici nu ne dăm seama până când nu primim același răspuns sec : ”Bine!”. Ne trezim întrebând, în gând sau cu voce tare, ”cum adică bine?”
Pentru mine acel ”Bine!” a fost cuvântul care m-a trezit, m-a făcut conștientă de ce am întrebat. Din acel moment misiunea mea autoimpusă a fost aceea de a reuși să aflu ce a făcut la grădiniță, fără să mai pun întrebarea care îmi vedea cel mai ușor în minte. Am încercat cum citisem ”Cum ți-a fost ziua?”, ”Te rog să-mi spui 3 lucruri bune care s-au întâmplat azi la grădi”. Dar erau prea mult pentru ea și nu știa să identifice singura, la 3 ani și câteva luni, ce o rugam eu.
Așa că mi-a venit o altă idee: am introdus în rutina mesei de seara un prieten de-al ei, o jucărie preferată, pe care o invitam la masă și cu ajutorul jucăriei reușeam să aflăm tot ce ne doream. Cum făceam asta? Jucăria, la noi era un pluș Mickey Mouse, începea să o intrebe despre colegi, despre jocurile de la grădiniță. Iar ea povestea cu atâta ușurință lui Mickey, cum nu reușea niciodată să ne povestească nouă. Evident că și ea avea întrebări despre cum a fost ziua lui Mickey și el povestea despre aventurile pe care el le avusese alături de celelalte jucării. L-am invitat pe Mickey mulți ani alături de ea la masa de seară. Până când nu a mai avut nevoie de prezența lui și a început să ne povestească nouă. În timp, rutina s-a transformat într-o nevoie de a împărtăși ceea ce s-a întâmplat la școală și fără ajutorul lui Mickey.
Țin minte perfect perioada afterschool-ului când o lua soțul cu mașina și primul lucru pe care îl spunea era că a avut o zi bună. Când ușa de la mașină se închidea și porneau spre casă începea să înșire toate motivele pentru care ziua ei fusese groaznică. De multe ori, poveștile erau însoțite de plâns sau reproșuri pentru te miri ce. La masa de seară, ne așezam la masă și închidea ușa să nu audă cineva ce are de spus și îmi povestea și mie tot ce pățise în ziua aceea.
Era modul ei de a descărca tot ce ”adunase” într-o zi de școală și after school. Pe lângă partea academică, de învățare, rezolvare de probleme, copiii au o foarte bogată viață socială. La grădiniță, școală și afterschool intră în contact cu mulți copii, profesori și trebuie să se ajusteze emoțional și comportamental la fiecare dintre cei pe care îi întâlnesc pentru a face față unei zile. Asta înseamnă că trăiesc o mulțime de emoții și trec printr-o mulțime de stări, unele de bucurie, foarte multe de furie, frustrare. Toate acestea rămân în corpul lor până când ajung într-un loc în care se simt în siguranță pentru a le ”elimina”, de obicei, acasă.
Pentru zilele în care nu venea să povestească singură ce a fost pe la școală, am avut o perioadă lungă de timp în care începeam discuția cu ”cum a fost ziua ta?” și, dacă răspunsul era ”Bună”, întrebarea numărul 2 era ”cine a lipsit azi de la școală?”. Și ea se conecta imediat la ziua ei de la școală și la ce s-a întâmplat acolo. De aici porneam o discuție în care atingeam și subiectele ”sensibile”. Și nu uitam la final, să îi aducem aminte că avem și noi nevoie să ne întrebe cum ne-a fost ziua. Pentru noi era important să învețe să se uite și la cei de lângă ea, să îi pese și de ei. Asta nu însemna că o încărcam cu problemele noastre, era doar un exercițiu.
Acum povestește singură, cel mai des se întâmplă tot la masa de seara (am păstrat acest obicei). Atunci ne luăm timp să dezbatem subiectele zilei ei. Uneori sunt discuții de 15 min, alteori, de o oră, o oră și jumătate. Țin minte că la începutul anului acesta școlar, ea venea și îmi povestea despre cum îi e dificil să se reacomodeze la școală și eu săream imediat cu câte-o soluție. Deși până atunci aveam acest obicei, m-am trezit cum nu mă puteam opri din a găsi soluții. A fost nevoie să îmi spună copilul de câteva ori, pe un ton apăsat că ”nu am nevoie să mă aperi tu, să găsești soluții, am nevoie doar să mă asculți!” și câteva săptămâni de exercițiu cu mine să stau și doar să ascult. Și am reușit!
Cred că, pe lângă întrebările pe care i le punem copilului și felul în care le formulăm, mai importante sunt felul în care ne poziționăm în legătură cu ce ne povestește el și să facem un obicei din a discuta despre cum i-a fost ziua. Asta presupune să ne luăm timp, să îl ascultăm cu atenție, să ne arătăm interesați de ceea ce el ne împărtășește, să-i cunoaștem colegii, să-l întrebăm și mâine de problema la care nu găsise o soluție azi . Dacă nu îl judecăm, nu îi ținem lecții de bună purtare, în timp ce el vrea doar să spună ce s-a întâmplat, nu reacționăm exagerat la ce povestește, nu sărim cu soluții, el va veni si mâine deschis către noi. Și noi vom fi acolo.
