Mă urc obosită în mașină și în timp ce muzica curge pe fundal, îmi apare un gând în minte. A venit brusc și parcă nu mai vrea să plece. Mi-e frică să-l bag în seamă, nu vreau să-i dau importanță, nu vreau să-l rostesc cu voce tare. Nu am timp de gânduri noi, am multe pe cap, sunt încă cu gândul la ultimul call, m-a răscolit.
Nu-mi dă pace, insistă și mă scoate din sărite. Și, nici nu îmi dau seama cum și de ce, îl rostesc cu voce tare.
Ce-ar fi, cum ar fi dacă aș face ce îmi place mie cel mai mult? Să fiu alături de copii și de părinții lor.
A plecat din minte până să realizez ce face și acum aștept reacții. Vin și rămân uimită, nu mă așteptam. Sunt de susținere. "Dacă asta îți dorești cu adevărat, facem cumva să se întâmple. Ne descurcăm noi, nu-ți fă griji". "Decât să regreți că nu ai încercat, mai bine încearcă! Ar fi păcat să rămâi cu regretul de ce ar fi putut fi". "Viața e prea scurtă să nu încerci!"
A trecut un an de atunci. Între timp mi-am luat inima în dinți si am pornit pe un drum total nou. A fost un an plin, am învățat multe, mi-am terminat formarea. Am învățat să-mi sărbătoresc fiecare victorie, oricât de mică ar fi. Am încercat lucruri noi. Unele au mers, altele, nu.
Nu e ușor, uneori mă împiedic, alteori cad. Uneori plâng, de cele mai multe ori încerc să fiu blândă cu mine. Mă ridic ajutată de susținerea care nu a dispărut vreo clipă în acest an.
Mă uit în jur și văd visul care e aici, lângă mine, mai viu ca niciodată.
Și sunt recunoscătoare...
