luni, 29 ianuarie 2024

Ce-ai făcut azi la școală?


    ”Ce-ai făcut azi la școală?” este întrebarea pe care am auzit-o des în copilăria și adolescența noastră. Ne enerva și răspundeam sec ”Bine!”, fără alte detalii.

La 15-20 de ani distanță, din prima zi de grădiniță a copilului, ne trezim că iese din gura noastră, fără nicio opreliște aceeași întrebare. Și nici nu ne dăm seama până când nu primim același răspuns sec : ”Bine!”. Ne trezim întrebând, în gând sau cu voce tare, ”cum adică bine?”


    Pentru mine acel ”Bine!” a fost cuvântul care m-a trezit, m-a făcut conștientă de ce am întrebat. Din acel moment misiunea mea autoimpusă a fost aceea de a reuși să aflu ce a făcut la grădiniță, fără să mai pun întrebarea care îmi vedea cel mai ușor în minte. Am încercat cum citisem ”Cum ți-a fost ziua?”, ”Te rog să-mi spui 3 lucruri bune care s-au întâmplat azi la grădi”. Dar erau prea mult pentru ea și nu știa să identifice singura, la 3 ani și câteva luni, ce o rugam eu.


    Așa că mi-a venit o altă idee: am introdus în rutina mesei de seara un prieten de-al ei, o jucărie preferată, pe care o invitam la masă și cu ajutorul jucăriei reușeam să aflăm tot ce ne doream. Cum făceam asta? Jucăria, la noi era un pluș Mickey Mouse, începea să o intrebe despre colegi, despre jocurile de la grădiniță. Iar ea povestea cu atâta ușurință lui Mickey, cum nu reușea niciodată să ne povestească nouă. Evident că și ea avea întrebări despre cum a fost ziua lui Mickey și el povestea despre aventurile pe care el le avusese alături de celelalte jucării. L-am invitat pe Mickey mulți ani alături de ea la masa de seară. Până când nu a mai avut nevoie de prezența lui și a început să ne povestească nouă. În timp, rutina s-a transformat într-o nevoie de a împărtăși ceea ce s-a întâmplat la școală și fără ajutorul lui Mickey.


    Țin minte perfect perioada afterschool-ului când o lua soțul cu mașina și primul lucru pe care îl spunea era că a avut o zi bună. Când ușa de la mașină se închidea și porneau spre casă începea să înșire toate motivele pentru care ziua ei fusese groaznică. De multe ori, poveștile erau însoțite de plâns sau reproșuri pentru te miri ce. La masa de seară, ne așezam la masă și închidea ușa să nu audă cineva ce are de spus și îmi povestea și mie tot ce pățise în ziua aceea.

    

    Era modul ei de a descărca tot ce ”adunase” într-o zi de școală și after school. Pe lângă partea academică, de învățare, rezolvare de probleme, copiii au o foarte bogată viață socială. La grădiniță, școală și afterschool intră în contact cu mulți copii, profesori și trebuie să se ajusteze emoțional și comportamental la fiecare dintre cei pe care îi întâlnesc pentru a face față unei zile. Asta înseamnă că trăiesc o mulțime de emoții și trec printr-o mulțime de stări, unele de bucurie, foarte multe de furie, frustrare. Toate acestea rămân în corpul lor până când ajung într-un loc în care se simt în siguranță pentru a le ”elimina”, de obicei, acasă.


    Pentru zilele în care nu venea să povestească singură ce a fost pe la școală, am avut o perioadă lungă de timp în care începeam discuția cu ”cum a fost ziua ta?” și, dacă răspunsul era ”Bună”, întrebarea numărul 2 era ”cine a lipsit azi de la școală?”. Și ea se conecta imediat la ziua ei de la școală și la ce s-a întâmplat acolo. De aici porneam o discuție în care atingeam și subiectele ”sensibile”. Și nu uitam la final, să îi aducem aminte că avem și noi nevoie să ne întrebe cum ne-a fost ziua. Pentru noi era important să învețe să se uite și la cei de lângă ea, să îi pese și de ei. Asta nu însemna că o încărcam cu problemele noastre, era doar un exercițiu.


        Acum povestește singură, cel mai des se întâmplă tot la masa de seara (am păstrat acest obicei). Atunci ne luăm timp să dezbatem subiectele zilei ei. Uneori sunt discuții de 15 min, alteori, de o oră, o oră și jumătate. Țin minte că la începutul anului acesta școlar, ea venea și îmi povestea despre cum îi e dificil să se reacomodeze la școală și eu săream imediat cu câte-o soluție. Deși până atunci aveam acest obicei, m-am trezit cum nu mă puteam opri din a găsi soluții. A fost nevoie să îmi spună copilul de câteva ori, pe un ton apăsat că ”nu am nevoie să mă aperi tu, să găsești soluții, am nevoie doar să mă asculți!” și câteva săptămâni de exercițiu cu mine să stau și doar să ascult. Și am reușit!


    Cred că, pe lângă întrebările pe care i le punem copilului și felul în care le formulăm, mai importante sunt felul în care ne poziționăm în legătură cu ce ne povestește el și să facem un obicei din a discuta despre cum i-a fost ziua. Asta presupune să ne luăm timp, să îl ascultăm cu atenție, să ne arătăm interesați de ceea ce el ne împărtășește, să-i cunoaștem colegii, să-l întrebăm și mâine de problema la care nu găsise o soluție azi . Dacă nu îl judecăm, nu îi ținem lecții de bună purtare, în timp ce el vrea doar să spună ce s-a întâmplat, nu reacționăm exagerat la ce povestește, nu sărim cu soluții, el va veni si mâine deschis către noi. Și noi vom fi acolo.


vineri, 9 decembrie 2022

Curajul de a începe

credit foto: Alice Andrei

Seară de început de decembrie, un ultim call după o zi încărcată. Am avut un an tare greu, am pierdut persoane dragi, am muncit mult, mai e puțin până se termină. Pentru decembrie TO DO list-ul meu e deja plin de la mijlocul lui noiembrie. Aș avea nevoie de o pauză, dar nu e încă timpul. 

Mă urc obosită în mașină și în timp ce muzica curge pe fundal, îmi apare un gând în minte. A venit brusc și parcă nu mai vrea să plece. Mi-e frică să-l bag în seamă, nu vreau să-i dau importanță, nu vreau să-l rostesc cu voce tare. Nu am timp de gânduri noi, am multe pe cap, sunt încă cu gândul la ultimul call, m-a răscolit. 

Nu-mi dă pace, insistă și mă scoate din sărite. Și, nici nu îmi dau seama cum și de ce, îl rostesc cu voce tare. 

Ce-ar fi, cum ar fi dacă aș face ce îmi place mie cel mai mult? Să fiu alături de copii și de părinții lor. 

A plecat din minte până să realizez ce face și acum aștept reacții. Vin și rămân uimită, nu mă așteptam. Sunt de susținere. "Dacă asta îți dorești cu adevărat, facem cumva să se întâmple. Ne descurcăm noi, nu-ți fă griji". "Decât să regreți că nu ai încercat, mai bine încearcă! Ar fi păcat să rămâi cu regretul de ce ar fi putut fi". "Viața e prea scurtă să nu încerci!"

A trecut un an de atunci. Între timp mi-am luat inima în dinți si am pornit pe un drum total nou. A fost un an plin, am învățat multe, mi-am terminat formarea. Am învățat să-mi sărbătoresc fiecare victorie, oricât de mică ar fi. Am încercat lucruri noi. Unele au mers, altele, nu. 

Nu e ușor, uneori mă împiedic, alteori cad. Uneori plâng, de cele mai multe ori încerc să fiu blândă cu mine.  Mă ridic ajutată de susținerea care nu a dispărut vreo clipă în acest an. 

Mă uit în jur și văd visul care e aici, lângă mine, mai viu ca niciodată.

Și sunt recunoscătoare...


joi, 1 septembrie 2022

Început de an școlar

Credit foto: Alice Andrei

Anul acesta școala începe pentru Alice într-o clădire nouă, cu colegi și profesori noi. Cum se simte ea zilele acestea? E plină de emoții, îi este teamă de acest început, dar o văd și nerăbdătoare să înceapă. Are nevoia să discute despre ce și cum simte, ce temeri are, ce își propune pentru primul an în noua școală. Am avut serile trecute o discuție despre începutul școlii și mi-am amintit cum a început grădinița/școala pentru ea în anii care au trecut. 

Pregătirea pentru grădiniță a început cu câteva luni înainte cu anunțul că a fost înscrisă la grădiniță și că din toamnă, de la ora 8.00 până la ora 12.00 va merge acolo. I-am spus ce impresie mi-a făcut mie grădinița, că era frumos decorată cu desenele copiilor, că doamna directoare e blândă și tare drăguță. Am început să povestim cum va fi când va merge acolo, am făcut plimbări prin zona grădiniței să se obișnuiască cu clădirea. Am fost într-o zi să o întâlnim pe doamna educatoare, am ajuns însă târziu, doamna plecase, dar a putut să vadă sala de clasă și asta a ajutat-o. 

Mi-aduc bine aminte prima ei zi de gradiniță: avea o rochiță colorată și și-a dorit să îi fac 2 codițe. Avea părul destul de scurt, dar insistența ei m-a făcut să prind cumva părul, așa cum își dorea. Mi-am dat seama că așa se simțea ea mai puternică, mai pregătită pentru acest început. Noi, părinții, eram super emoționați, era un început și pentru noi. A ajuns prima în clasă și din momentul în care a intrat și a văzut-o pe doamna Mirela, care i-a vorbit frumos și cald, a plecat de lângă noi, a început să se joace . A găsit repede două aripioare de fluture pe care le-a purtat mult timp la grădiniță. Îi plăceau mult fluturii și întâmplarea a făcut ca ea să fie la Grupa Fluturașilor. 

Mă uit din când în când la pozele cu ea din prima zi de grădi și mă minunez de fiecare dată câtă putere stă într-un om atât de mic. Ce îmi mai aduc aminte din prima ei zi la grădiniță este zâmbetul doamnei educatoare care transmitea căldură, blândețe și bunătate. Știu că atunci când am văzut-o m-am liniștit și am simțit că totul va fi bine și chiar așa a fost. 

Prima zi de școală a fost puțin diferită. Și-a dorit să prindem părul în două codițe și a plecat încrezătoare spre școală. Însă, mulțimea copiilor din curtea școlii a speriat-o în primă fază. A fost agitată, temătoare, nu voia să stea alături de viitorii colegi și domnul învățător în curtea școlii. Ne-am retras într-un colț, am ascultat-o, am încurajat-o și a prins curaj. Când a ajuns în clasă s-a relaxat, s-a așezat în bancă. 

Pregătirea pentru școală a început cu vizitele la cele două școli din apropiere atunci când s-au organizat  Zilele Porților Deschise, cu discuții lungi despre cum va fi la școală, cum vor fi colegii, despre domnul învățător. 

Din prima zi de școală și acum povestește că domnul învățător i s-a părut amuzant, că a făcut glume și i-a învățat pe ceasul din clasă când vine pauza și se pot ridica din bănci. Primele zile de școală nu au fost ușoare, a resimțit lipsa doamnei educatoare, a grădiniței, a colegilor. Ușor , ușor s-a adaptat și și-a găsit locul în clasă. 

Anul acesta și-a dorit mult să studieze la Liceul de Arte Nicolae Tonitza. După discuții lungi, cu multe argumente, a reușit să ne convingă să o susținem. A dat examene, le-a trecut și de luni e elevă în clasa a V a Liceului. Dacă și-a dorit să studieze desenul și a muncit atât să ne convingă, nu înseamnă că nu are emoții, că nu are temerile ei, că îi este ușor. 

Ce am observat față de anii trecuți este că vorbește mai ușor despre ceea ce simte, știe să numească emoțiile care o încearcă și și-a definit bine și obiectivul pentru clasa a Va. Nu are legătură cu rezultatele la învățătură, ci cu integrarea ei în clasă, cu găsirea unor prieteni. 

Cât despre noi, părinții, avem emoții: începe un nou drum, complet diferit de parcursul nostru școlar, cu un domeniu nou pentru noi. La care se adaugă și partea organizatorică, liceul se află departe de casă, deci va avea nevoie de ajutorul nostru cu drumul zilnic către școală, nu va mai merge la afterschool, se va întoarce acasă pentru masă și lecții. Le luăm pe rând cu răbdare și cu gândul că se vor așeza ușor, ușor și ea își va găsi locul și aici.