luni, 6 aprilie 2020

3 saptamani...

Din 16 martie pana astazi au trecut fix 3 saptamani. Au fost trei saptamani nebune, obositoare, provocatoare, in care am iesit de vreo 3 ori din casa si care nu m-au lasat deloc sa ma odihnesc. Si imi pare ca nici pe cei din jurul meu. Nici eu nu le-am prea lasat, ce-i drept. Am senzatia ca suntem inca precum jucariile acelea stricate care, desi tu le comanzi sa se opreasca, ele continua sa se invarta, sa se miste, fara un ritm anume. Ne zbatem inca, nu vrem sa ne oprim, gasim mereu un motiv sa mai facem ceva, nu ne plac pauzele, nu ne lasam usor. Suntem nervosi ca cineva incearca sa ne schimbe ritmul, noi suntem mereu in viteza, mereu cu cheia sucita la maxim in spate, nu terminam ceva si deja suntem in mijlocul altei actiuni. Schimbarea are nevoie de timp, noi avem nevoie de timp. Avem nevoie de timp sa reinvatam sa stam, sa ne bucuram de cei dragi cu adevarat, sa ne tihneasca o masa, sa povestim in voie. Pentru ca noi nu mai stim sa stam, noi nu mai stim sa ne plictisim, noi nu mai povestim, si atunci cand povestim, cat ascultam din ce spune cel din fata noastra, chiar copilul nostru fiind? 
Discutam mult despre ce se intampla zilele acestea in casa, iar una din intrebarile la care revine Alice este: de ce a aparut Coronavirusul? Si pentru ca ne provoaca trebuie sa gasim si niste raspunsuri. 
Unul mi-a venit la un moment dat in cap: poate a aparut sa ne scoata un pic din virtual, din telefon, din emailuri si sa ne readuca in viata noastra. Cati dintre noi ne mai sunam prietenii de ziua lor? Le uram "La multi ani!" pe facebook si celor mai apropiati, pe whatsapp. Cati ne sunam parintii, cati ii auzim si le raspundem la intrebari, fara sa ezitam, "poftim, ce ziceai? scuze, citeam un email..." Ne-am retras in ultimul timp prea mult in virtual, cautam caile cele mai usoare de comunicare, fara prea mult efort din partea noastra. Nu vrem sa ne oprim din ce faceam, suntem prea ocupati. 
Poate ca era nevoie de Coronavirus sa ne trimita in case, sa ne tina incuiati acolo si sa ne faca sa ne fie DOR. Dor sa ii vedem pe cei dragi, dor sa ii auzim, dor sa ii imbratisam...
Si daca va sa fie vreo schimbare, cred ca vom ramane incuiati pana cand ne vom opri din fuga aceasta nebuna, ne vom gasi un echilibru, vom face ordine in ganduri si in inima, vom pretui mai mult ce suntem si ce avem. 

"Coronavirus este un virus bun, doar ca a racit si s-a transformat intr-unul rau. El nu a vrut, doar ca ii era foarte, foarte frig si a mers in corpul oamenilor pentru ca acolo e cald. Atunci cand vara va veni si va fi peste tot cald, Coronavirus va iesi din corpul oamenilor si se va bucura din nou de soare si va fi din nou bun. Sa stiti ca eu cred ca tarie ca acest Coronavirus nu e rau deloc!" 
                                                                                                                  Alice, 9 ani


luni, 16 martie 2020

Sa avem rabdare cu noi

Simt de ceva timp ca urmeaza sa se intample ceva, simt ca nu ne mai putem opri, ca avem o viteza prea mare si ca nu mai putem controla lucrurile, situatiile, pe noi. Nu avem niciodata timp de nimic, fara sa reusim mare lucru peste zi. De vreo trei ani incoace asteptam o criza ce nu mai aparea. Simteam ca vine ceva mai mult decat o criza economica, simteam ca parca lumea are nevoie de mai mult sa se poata reseta si sa o ia de la capat diferit. Ma gandeam la un razboi si, de fiecare data cand  izbucnea un conflict mai serios, inima mi se strangea de frica sa nu cuprinda planeta. Si a venit 2020! Undeva, departe, in China, un virus se raspandea rapid si facea zilnic sute, mii de victime. Noi, fiecare in viata lui, eram prea grabiti , prea lipsiti de timp, voiam sa rezolvam cat mai multe, intr-un timp cat mai scurt, sa fim cat se poate de eficienti. Nicio secunda nu m-am gandit la ce urma sa se intample, aveam atatea de bifat pe to do list-ul meu, eram asa preocupata sa fie totul asa cum trebuie incat o pandemie nu intra deloc in calculele mele. Si a venit! Si ne-a cuprins pe toti! Si e departe de sfarsit!
De o saptamana stau in casa si dupa ce m-au cuprins toate gandurile, frica, panica, furia, mi-a trecut un gand fugar prin minte: daca asta e ce aveam nevoie, daca era nevoie de o pauza? Daca am primit o mana de ajutor sa fim altfel, sa ne schimbam, sa avem timp de noi, sa ne bucuram unii de altii? Vineri seara a fost o seara cu multe jocuri in familie. Am terminat-o cu un puzzle de 260 de piese cu zane, normal! Si cum eu nu imi gaseam piesele potrivite, ma tot vaitam si imi frangeam mainile ca eu nu gasesc, ca eu nu stiu, ca eu nu sunt priceputa. Si vine un copil frumos de 8 ani si imi spune atat de calm incat parca ma mangaia: "Mami, dar tu vrei totul foarte, foarte repede! Mereu vrei totul repede, dar trebuie sa ai rabdare, sa ai rabdare cu tine ca vei reusi. Eu sunt aici cu tine si o sa te ajut, doar ca trebuie sa avem rabdare, sa ne uitam atent, sa ne bucuram de joc!" Am ramas cu un nod in gat pentru ca nu imi permiteam sa plang. Avea atata dreptate! Vrem totul foarte repede, nu mai avem rabdare, nu vrem sa incercam, vrem doar sa reusim din prima.
Poate despre asta e in zilele acestea...despre a avea rabdare, despre a te bucura de tine, de a face lucruri pe care niciodata nu aveai timp sa le faci...

PS. Pentru ca ieri, dupa foarte multi ani nu am avut nimic de facut, m-am ridicat la ora 10.00 din pat, mi-am aranjat florile din ghiveci, am avut timp sa citesc, sa colorez si sa ma gandesc ca poate ar fi bine sa mai scriu cate ceva...

miercuri, 13 septembrie 2017

"Nu se stie niciodata..." :)

" Mami, sa iau tot ce am in ghiozdan: penar, acuarele, foarfeca, coli colorate si cartoane colorate"
" Ali, nu cred ca ai nevoie de toate, sunt si foarte grele. Hai sa le mai lasam acasa"
" Bine, colile colorate mi le poti duce tu la scoala"
" Princess, nu cred ca vei folosi colile, nici acuarelele..."
" Mami, eu nu stiu, dar trebuie sa fiu pregatita. Nu se stie niciodata!"
Asa a inceput prima zi de scoala din viata ei. A renuntat doar la colile colorate si setul de culori diferit de cele din penar, in rest, a luat tot ce si-a propus. 
A continuat cu emotii si frica de ceea ce urma sa se intample: "Mami, burtica mea imi spune ca imi e frica pentru ca nu stiu cum va fi , ce se va intampla"
Si s-a sfarsit cu : "Mami, prima zi de scoala a fost foarte distractiva, mi-a placut foarte mult!"

Sfarsitul vacantei ei a coincis cu concediul nostru, asa ca ultimele zile de vacanta le-am petrecut impreuna si plecati din Bucuresti, ceea ce ne-a ajutat si pe noi, dar si pe ea sa nu fim foarte concentrati pe ceea ce urma sa se intample si sa nu avem emotii prea mari. Duminica seara, cand am ajuns in Bucuresti, am aflat la ce clasa a fost admisa (era chiar cea pentru care noi optasem, chiar duminica dupa amiaza s-a afisat), dupa care, am avut de rezolvat tot felul de probleme "administrative": niste cumparaturi pentru ca frigiderul ramasese gol, flori pentru a doua zi, despachetat, calcat hainele pentru a doua zi. Pe ea au cuprins-o emotiile din seara aceea, dar a reusit sa treaca peste si a adormit intr-un final, pe la 11 fara ceva. A doua zi s-a trezit foarte usor, s-a imbracat, a mancat si, inainte de a porni spre scoala, m-a anuntat ca vrea sa ii fac codite. Am incercat sa o conving ca i le fac a doua zi, insa s-a intors hotarata, si-a luat tot ce avea nevoie pentru ele si am plecat spre scoala. Doamne, era asa grabita sa nu intarzie! In momentul in care am intrat in curtea scolii au cuprins-o emotiile si mai tare, se citea teama in ochii ei. I-am facut codite, (cred ca astea ii dau incredere in ea, am observat asta si la gradinita) am mai povestit, am incurajat-o, ne-am intalnit cu o fosta colega de la gradinita, acum clasa I. A venit si momentul in care a intrat in clasa. A luat o fetita de mana, Daria o cheama, si din acel moment i-au pierit emotiile. A ramas la scoala pana la ora 12, cand am mers sa o luam si am gasit-o foarte vesela si increzatoare ca ii va placea la scoala. 

Si, da, a avut nevoie si de coli albe, si de culori. I-a lipsit culoarea roz pe care a imprumutat-o de la colega ei de banca, Daria. Am insistat dimineata sa isi ea doar penarul si nu si setul de culori cumparat separat. Azi a plecat la scoala cu toate culorile la ea pentru ca..."nu se stie niciodata..." :)