joi, 31 ianuarie 2013

Partea plina a paharului :)


Am citit la inceputul anului, in Formula AS, un interviu cu Medeea Marinescu, care, intrebata ce isi propune pentru anul 2013, raspundea ca si-ar dori sa nu mai alerge atat de mult pentru a umple partea goala a paharului si sa invete sa se bucure mai mult de partea lui plina. Mi-a placut asa mult aceasta dorinta si pentru ca exprimase perfect ceea ce gandeam si eu pentru noul an, incat mi-am trecut-o pe lista cu dorinte ;).
Observ la mine, dar si la oameni din jurul meu , tendinta de a cauta probleme acolo unde nu sunt, de a fi mereu nemultumit de ceva. Pe scurt, de foarte putine ori vedem partea plina a paharului. Ce e ciudat e ca de cele mai multe ori, "problemele" nu sunt nici pe departe asa importante si asa de greu de rezolvat.
Prin urmare, am inceput un curs intensiv cu mine de a constientiza si de a ma bucura de toate lucrurile/intamplarile, dar mai ales oamenii frumosi din viata mea. Nu e chiar usor, insa ma straduiesc, si parca, de fiecare data cand imi "gasesc" o "problema", apare un semn care imi arata partea plina a paharului meu.
Faptul ca am un copil sanatos si voios, un sot minunat, o familie frumoasa, prieteni dragi reprezinta suficiente motive sa nu caut probleme din lucruri marunte. Nu stiu cum se face, dar atunci cand sunt mai abatuta, mai obosita, se intampla ca Alice sa faca ceva care sa ma binedispuna si sa ma scoata din starea aceea. Atunci cand ajung seara acasa, alearga spre mine, incepe sa danseze de bucurie si imi spune vesela ca "a papat ouuuua", atunci cand ne jucam si povestim fiecare pe limba ei, iar ea vine si imi da repede un pupic, lasandu-ma fara cuvinte si plina de emotie, atunci constientizez "partea plina a paharului".


vineri, 18 ianuarie 2013

Mai iese cineva la zapada?


Sâmbăta trecută a nins ca în poveşti în Bucureşti şi mă aşteptam să văd parcul din spatele blocului plin de copii veseli, gata de o trântă în zăpadă şi o bătaie cu bulgări. Am avut însă o surpriză tristă. Deşi era sâmbătă şi copiii erau în vacanţă, parcul a fost pustiu toată ziua.

Noi, însă nu am ratat ocazia, am ieşit cu Ali afară, ne-am plimbat( am făcut primele urme în zăpada proaspătă din parc), am cântat eu şi ea a dansat, a luat prima trântă în zăpadă şi nu i-a plăcut deloc( nu a înţeles că e zăpadă, ea credea că s-a murdărit). A vrut să se dea în leagăn, dar era prea multă gheaţă sub zăpadă pe el şi nu am reuşit, l-a strigat pe Rareş si pe tataie pentru că împreună cu ei ieşea afară în vacanţă.

Era o vreme ideală de joacă şi nu imi venea să cred că noi eram singurele persoane ieşite afară să se bucure de fulgii de nea. Să fie aşa de prinşi copiii cu calculatoare/ smartphone-uri/ tablete să nu se mai bucure de jocurile care nouă ne umpleau copilăria? Si dacă ei sunt asa, de ce nu ii îndeamnă părinţii să iasă la aer, să se joace/ să facă mişcare? Nu vreau să judec pe nimeni, fiecare cu alegerile lui, dar parcă mi-e dor să aud râsete de copii ieşiţi la sănius, sa văd obraji imbujorati si cizme care abia mai ies din picioare de câtă zăpadă au înăuntru. 

Aşa că, abia aşteptăm prima zăpadă să ieşim în parc şi până atunci facem rost şi de-o săniuţă ;).