Sâmbăta trecută a nins ca în poveşti în Bucureşti şi mă aşteptam să văd parcul din spatele blocului plin de copii veseli, gata de o trântă în zăpadă şi o bătaie cu bulgări. Am avut însă o surpriză tristă. Deşi era sâmbătă şi copiii erau în vacanţă, parcul a fost pustiu toată ziua.
Noi, însă nu am ratat ocazia, am ieşit cu Ali afară, ne-am plimbat( am făcut primele urme în zăpada proaspătă din parc), am cântat eu şi ea a dansat, a luat prima trântă în zăpadă şi nu i-a plăcut deloc( nu a înţeles că e zăpadă, ea credea că s-a murdărit). A vrut să se dea în leagăn, dar era prea multă gheaţă sub zăpadă pe el şi nu am reuşit, l-a strigat pe Rareş si pe tataie pentru că împreună cu ei ieşea afară în vacanţă.
Era o vreme ideală de joacă şi nu imi venea să cred că noi eram singurele persoane ieşite afară să se bucure de fulgii de nea. Să fie aşa de prinşi copiii cu calculatoare/ smartphone-uri/ tablete să nu se mai bucure de jocurile care nouă ne umpleau copilăria? Si dacă ei sunt asa, de ce nu ii îndeamnă părinţii să iasă la aer, să se joace/ să facă mişcare? Nu vreau să judec pe nimeni, fiecare cu alegerile lui, dar parcă mi-e dor să aud râsete de copii ieşiţi la sănius, sa văd obraji imbujorati si cizme care abia mai ies din picioare de câtă zăpadă au înăuntru.
Aşa că, abia aşteptăm prima zăpadă să ieşim în parc şi până atunci facem rost şi de-o săniuţă ;).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu