Acum cateva zile am primit un mesaj de la o persoana cu care nu mai vorbisem de ani buni si mi-am dat seama ca o postare cum este cea de mai jos ar ajuta unele persoane care sunt usor descumpanite de ceea ce simt acum, asa cum am fost si eu in perioada sarcinii. Nu e foarte vesel, insa finalul a fost unul foarte fericit, ceea ce va doresc si voua.
Sarcina pentru mine si sotul meu a fost o perioada cu suisuri si coborasuri, care mai de care mai "palpitante". Sa incepem cu inceputul.
Cand am facut testul liniuta nu a fost rosie, ci roz, nu intelegeam daca sa ma bucur sau sa mai astept. M-am bucurat, un pic. Am fost la dr, la ecografie, mi-a spus ca ar fi ceva, dar e foarte mica si ar trebui sa mai astept sa vedem daca se dezvolta sau nu. Deci, Bucurie STOP! asteptam un pic. Pana sa se dezvolte suficient, am avut niste sangerari scurte si din nou m-am panicat. Am mers la dr si mi-a spus ca e clar o sarcina, ca sangerari usoare sunt normale, dar ca, inca nu ii bate inima desi, ar trebui sa ii bata. Mai asteptati un pic. Stop din nou Bucurie! Stres maxim 2 saptamani. Ne dorisem asa mult un bebe si parca nu imi venea sa cred ca ar putea sa mi se intample.
Am mers din nou la control si inima batea. Bucurie te poti manifesta! S-a manifestat pana la urmatorul control (cam la 2 zile) cand am aflat ca toata sarcina va trebui sa stau la pat. Bucurie stop, din nou! Aici a cam stat pe rosu ceva timp pana cand am implinit 13 saptamani. In aceasta perioada am avut stari de rau, cu voma, chestii de gravida. Noroc ca am stat acasa! Mancam niste cornuri si grisine. Din cand in cand mai mancam salam victoria, de aici si porecla copilului sharaorma :). Nu ma intrebati cum reuseam, dar stiu sigur ca asta era ceea ce puteam manca.
Eco de 12 saptamani, bebe super ok, fetita, felicitari! Bun asa, veselie pe melodia "Are mama o fetita"! Dupa o saptamana, a venit rezultat dublu test, risc de sindrom down, Bucurie, pe loc repaus! In cateva zile, de Craciun, Bucurie te invit la dans! Am reusit sa mananc din toate si mi-a placut foarte mult. Mai aveam mici probleme cu mirosul, dar nici nu se compara cum fusesem cu cateva zile inainte.
A trecut Revelionul, am revenit la probleme. Am inceput cautarea pentru o clinica sa pot face amniocenteza. 20 ianuarie (17 saptamani), moment de cumpana cu amnio, emotii maxime, rezultatul super ok. Bucuria, din nou in prim plan. La 22 de saptamani am aflat ca nu ma mai pot deplasa cu masina si deci, nu mai pot pleca din Bucuresti la ai mei. Asta a fost o lovitura foarte grea. Cine ma cunoaste stie cat sunt de atasata si de ai mei si de socrii. Am acceptat greu ca urma sa nu mai ies din Bucuresti pentru cateva luni, dar ma incurajam in fiecare zi ca astfel ii va fi bine bebelinei.
La 25 de saptamani am aflat ca am colul pregatit de nastere, in 2 saptamani daca nu interveneau as fi nascut. Am facut cerclaj si de aici am avut parte de o perioada mai relaxata. A venit primavara si bucuria a putut zburda mai in voie.
Perioada, asa cum am mai spus si aici, nu a fost deloc usoara. A fost una plina de temeri, fiecare durere de burta mi se parea ca e ceva grav. Persoanele din jurul meu , care aveau copii, imi spuneau ca ele nu au avut dureri de nici un fel, mai ales in perioada de inceput a sarcinii. Alis, prietena care mi-a fost aproape toata sarcina si care m-a inteles, pentru ca trecuse cumva si ea prin ceea ce treceam eu, ma incuraja mereu. In primul trimestru am avut niste dureri de spate ingrozitoare si nu puteam lua nimic.
Lumea ma incuraja sa imi depasesc "limitele" si sa fiu mai curajoasa, sa merg cu masina. M-am incapatanat sa nu o fac, sa imi ascult doctorita. Poate nu se intampla nimic grav, dar mi-era teama sa nu mi se intample ceva si sa nu fiu aproape de ea. Am parut in ochii multora destul de fricoasa, rasfatata, plina de prea multe ganduri negre, insa eu am incercat in toata aceasta perioada sa fac ceea ce ma facea sa ma simt confortabil. Ganduri triste am avut o multime, dar incercam sa le indepartez, sa imi gasesc ceva de facut, mai mult pe net, ca in rest, nu aveam voie sa ma ridic din pat. Pentru inceput asa a fost usor, ai mei mi-au facut o masuta pe care puneam laptopul, insa cu cat s-a marit sarcina nu mai puteam sta pe spate, trebuia sa stau intr-o parte si tastam cu mana stanga. Asa am capatat o mare dexteritate de a tasta cu o singura mana, stanga.
Am avut si doua momente de panica totala: unul intr-o noapte, cand nu imi gaseam no-spa-ul si, ca sa ma linistesc, a plecat sotul la 1 noaptea sa imi cumpere. Doua nopti nu am dormit aproape deloc, de teama sa nu mi se intample ceva. Ii spuneam sotului ca eu cred ca nasc si el ma intreba de ce cred asta. Nu aveam nici o durere sau altceva, pur si simplu asa simteam. A 3a zi am fost la control si am ramas in spital pentru cerclaj.
A doua a fost intr-o seara cand nu mi-a raspuns la telefon pentru simplu motiv ca nu il auzea. Dupa vreo ora am avut inspiratia sa sun pe Alis sa o rog sa isi sune sotul, care era cu al meu. El a auzit telefonul si l-a rugat pe Cristi sa isi verifice si el apelurile. M-a sunat, m-am linistit un pic. Cea care m-a ajutat sa depasesc momentul a fost tot Alis, care si-a dat seama ce patisem si m-a tinut la telefon pana a ajuns acasa sotul meu. Nu am apucat sa ii multumesc pana acum pentru gestul acela, care pentru mine a insemnat asa mult.
Dupa ce am ajuns in saptamana 30 temerile s-au schimbat. Daca pana atunci imi era teama sa nu se intample ceva cu sarcina, din saptamana 30-31, am constientizat ca se apropie nasterea si m-au cuprins alte frici: sa fie bebe ok, sa am o nastere fara complicatii, insa le-am depasit.
In saptamana 32, in timpul controlului dr m-a anuntat ca va pleca din tara chiar in perioada de final a sarcinii mele(saptamana 39-40). I-am spus foarte hotarata ca noi vrem sa nastem cu ea si ca sigur se va intampla asta. Mi-a fost teama ca nu voi naste cu ea, foarte teama, insa bebelina a fost constiincioasa, ca de fiecare data in aceasta sarcina si a raspuns "prezent" la apelul mamicii infricosate. S-a nascut la 38 de saptamani si 4 zile, exact asa cum imi dorisem.
Am avut in cele 38 de saptamani si 4 zile un moment de maxima bucurie: saptamana 36, la control cand dna dr mi-a spus ca de acum gata, bebe se poate naste oricand, e considerat la termen. Am simtit o mare usurare, pe care doar cele care au trait-o o pot intelege. In toata aceasta perioada cel mai aproape mi-a fost sotul, cu care am putut discuta orice, care m-a incurajat de fiecare data cand am avut nevoie si m-a sustinut in tot ceea ce am considerat eu ca e ok pentru mine.
Niciodata nu o sa uit ziua in care am plecat din spital, era asa frumos afara, cald, soare si ma simteam libera. Nu imi venea sa cred ca am scapat cu bine din aceasta incercare, pentru ca a fost o cursa lunga cu obstacole , care a avut insa un final asa fericit.
ps. am asternut aceste randuri pentru cele care trec prin ceea ce am trecut eu. Nu e deloc nefiresc ce vi se intampla, temerile, fricile, atacurile de panica sunt normale, chiar daca nu sunt intelese de toata lumea.
