Curajul de a începe

credit foto: Alice Andrei

Seară de început de decembrie, un ultim call după o zi încărcată. Am avut un an tare greu, am pierdut persoane dragi, am muncit mult, mai e puțin până se termină. Pentru decembrie TO DO list-ul meu e deja plin de la mijlocul lui noiembrie. Aș avea nevoie de o pauză, dar nu e încă timpul. 

Mă urc obosită în mașină și în timp ce muzica curge pe fundal, îmi apare un gând în minte. A venit brusc și parcă nu mai vrea să plece. Mi-e frică să-l bag în seamă, nu vreau să-i dau importanță, nu vreau să-l rostesc cu voce tare. Nu am timp de gânduri noi, am multe pe cap, sunt încă cu gândul la ultimul call, m-a răscolit. 

Nu-mi dă pace, insistă și mă scoate din sărite. Și, nici nu îmi dau seama cum și de ce, îl rostesc cu voce tare. 

Ce-ar fi, cum ar fi dacă aș face ce îmi place mie cel mai mult? Să fiu alături de copii și de părinții lor. 

A plecat din minte până să realizez ce face și acum aștept reacții. Vin și rămân uimită, nu mă așteptam. Sunt de susținere. "Dacă asta îți dorești cu adevărat, facem cumva să se întâmple. Ne descurcăm noi, nu-ți fă griji". "Decât să regreți că nu ai încercat, mai bine încearcă! Ar fi păcat să rămâi cu regretul de ce ar fi putut fi". "Viața e prea scurtă să nu încerci!"

A trecut un an de atunci. Între timp mi-am luat inima în dinți si am pornit pe un drum total nou. A fost un an plin, am învățat multe, mi-am terminat formarea. Am învățat să-mi sărbătoresc fiecare victorie, oricât de mică ar fi. Am încercat lucruri noi. Unele au mers, altele, nu. 

Nu e ușor, uneori mă împiedic, alteori cad. Uneori plâng, de cele mai multe ori încerc să fiu blândă cu mine.  Mă ridic ajutată de susținerea care nu a dispărut vreo clipă în acest an. 

Mă uit în jur și văd visul care e aici, lângă mine, mai viu ca niciodată.

Și sunt recunoscătoare...

Început de an școlar

Credit foto: Alice Andrei

Anul acesta școala începe pentru Alice într-o clădire nouă, cu colegi și profesori noi. Cum se simte ea zilele acestea? E plină de emoții, îi este teamă de acest început, dar o văd și nerăbdătoare să înceapă. Are nevoia să discute despre ce și cum simte, ce temeri are, ce își propune pentru primul an în noua școală. Am avut serile trecute o discuție despre începutul școlii și mi-am amintit cum a început grădinița/școala pentru ea în anii care au trecut. 

Pregătirea pentru grădiniță a început cu câteva luni înainte cu anunțul că a fost înscrisă la grădiniță și că din toamnă, de la ora 8.00 până la ora 12.00 va merge acolo. I-am spus ce impresie mi-a făcut mie grădinița, că era frumos decorată cu desenele copiilor, că doamna directoare e blândă și tare drăguță. Am început să povestim cum va fi când va merge acolo, am făcut plimbări prin zona grădiniței să se obișnuiască cu clădirea. Am fost într-o zi să o întâlnim pe doamna educatoare, am ajuns însă târziu, doamna plecase, dar a putut să vadă sala de clasă și asta a ajutat-o. 

Mi-aduc bine aminte prima ei zi de gradiniță: avea o rochiță colorată și și-a dorit să îi fac 2 codițe. Avea părul destul de scurt, dar insistența ei m-a făcut să prind cumva părul, așa cum își dorea. Mi-am dat seama că așa se simțea ea mai puternică, mai pregătită pentru acest început. Noi, părinții, eram super emoționați, era un început și pentru noi. A ajuns prima în clasă și din momentul în care a intrat și a văzut-o pe doamna Mirela, care i-a vorbit frumos și cald, a plecat de lângă noi, a început să se joace . A găsit repede două aripioare de fluture pe care le-a purtat mult timp la grădiniță. Îi plăceau mult fluturii și întâmplarea a făcut ca ea să fie la Grupa Fluturașilor. 

Mă uit din când în când la pozele cu ea din prima zi de grădi și mă minunez de fiecare dată câtă putere stă într-un om atât de mic. Ce îmi mai aduc aminte din prima ei zi la grădiniță este zâmbetul doamnei educatoare care transmitea căldură, blândețe și bunătate. Știu că atunci când am văzut-o m-am liniștit și am simțit că totul va fi bine și chiar așa a fost. 

Prima zi de școală a fost puțin diferită. Și-a dorit să prindem părul în două codițe și a plecat încrezătoare spre școală. Însă, mulțimea copiilor din curtea școlii a speriat-o în primă fază. A fost agitată, temătoare, nu voia să stea alături de viitorii colegi și domnul învățător în curtea școlii. Ne-am retras într-un colț, am ascultat-o, am încurajat-o și a prins curaj. Când a ajuns în clasă s-a relaxat, s-a așezat în bancă. 

Pregătirea pentru școală a început cu vizitele la cele două școli din apropiere atunci când s-au organizat  Zilele Porților Deschise, cu discuții lungi despre cum va fi la școală, cum vor fi colegii, despre domnul învățător. 

Din prima zi de școală și acum povestește că domnul învățător i s-a părut amuzant, că a făcut glume și i-a învățat pe ceasul din clasă când vine pauza și se pot ridica din bănci. Primele zile de școală nu au fost ușoare, a resimțit lipsa doamnei educatoare, a grădiniței, a colegilor. Ușor , ușor s-a adaptat și și-a găsit locul în clasă. 

Anul acesta și-a dorit mult să studieze la Liceul de Arte Nicolae Tonitza. După discuții lungi, cu multe argumente, a reușit să ne convingă să o susținem. A dat examene, le-a trecut și de luni e elevă în clasa a V a Liceului. Dacă și-a dorit să studieze desenul și a muncit atât să ne convingă, nu înseamnă că nu are emoții, că nu are temerile ei, că îi este ușor. 

Ce am observat față de anii trecuți este că vorbește mai ușor despre ceea ce simte, știe să numească emoțiile care o încearcă și și-a definit bine și obiectivul pentru clasa a Va. Nu are legătură cu rezultatele la învățătură, ci cu integrarea ei în clasă, cu găsirea unor prieteni. 

Cât despre noi, părinții, avem emoții: începe un nou drum, complet diferit de parcursul nostru școlar, cu un domeniu nou pentru noi. La care se adaugă și partea organizatorică, liceul se află departe de casă, deci va avea nevoie de ajutorul nostru cu drumul zilnic către școală, nu va mai merge la afterschool, se va întoarce acasă pentru masă și lecții. Le luăm pe rând cu răbdare și cu gândul că se vor așeza ușor, ușor și ea își va găsi locul și aici. 

Idei pentru o vacanță liniștită alături de copii

Miroase deja a vacanță la mine. Încerc să mă concentrez pe studiu și planuri de viitor, dar mintea îmi fuge pe plajă sau la munte. Dintotdeauna am spus că îmi plac concediile la munte, poate și pentru că o parte din vacanțele de vară le petreceam la Moeciu, la bunicii mei. După foarte mulți ani, anul acesta nu mai merg la mare în vacanță și ghiciți de cine mi s-a făcut mie dor? De marea albastră, cu valurile ei liniștite la apus. 

Astăzi nu e despre mare, ci despre vacanța alături de copii, oriunde am petrece-o noi. Am observat de câțiva ani că avem tendința de a ne pregăti de vacanță cu o seară înainte de a pleca la drum. Când am realizat faptul că intram în vacanță direct din birou, cu o oprire scurtă prin casă pentru a pregăti bagaje, am hotărât să îmi iau măcar o zi de concediu înainte de a pleca. Pe mine anul trecut m-a ajutat să am o zi de concediu înainte de a pleca cu ai mei. Faptul că am reușit să îmi spăl toate rufele, să le calc, să îmi fac bagajele la timp, mi-a oferit un confort psihic și m-a ajutat să intru un pic mai relaxată în vacanță. 

Dacă nu reușim să ne luăm câteva zile libere, înainte de a pleca la munte sau la mare, e ok. Însă trebuie să ne setăm așteptările despre primele două-trei zile de vacanță la această realitate. S-ar putea să fim agitați, cu gândul la ce am lăsat nerezolvat la birou, nervoși. Obosiți suntem sigur, că a trecut deja jumătatea anului și organismul ne cere o pauză. Mai trebuie să ținem seama de faptul că, fără fim conștienți, copiii vor oglindi toată neliniștea noastră și îi vom vedea mai nervoși și mai agitați.

Așa cum noi avem emoții că plecăm în vacanță, că nu știm cum va fi, că mergem într-un loc nou, ar trebui să realizăm că și ei simt la fel. Dacă nouă ni se pare drumul lung și obositor, cum credeți că li se va părea lor? 

Ca adulți, avem nevoie de o zi, două de adaptare la noul loc, dar și copiii vor avea nevoie de acest timp, poate chiar mai mult, depinde de fiecare. 

Ar fi important să încercăm, pe cât posibil, să păstrăm rutina de acasă: ora de somn, ora de masă, somnul de la prânz, dacă el mai există. Păstrarea rutinei îl ajută pe copil să se adapteze mai ușor noilor condiții.

În pregătirea vacanței cred că e important să avem o discuție cu copiii despre locul în care ne vom petrece vacanța, cu ce ajungem acolo (mașina personală, tren, avion), cât vom sta acolo, cum va fi împărțit programul, cu cine mergem, unde vom mânca. Pe lângă prezența noastră, faptul că știu unde merg, la ce să se aștepte, le dă un sentiment de siguranță și liniște. 

Cred că pentru copiii mai mari (peste 3 ani), putem iniția discuții mai ample despre petrecerea vacanței. Spre exemplu, fiecare membru al familie poate alege unde vom mânca sau ce ne vom juca. Sau poate le stârnim curiozitatea să caute informații despre o localitate pe care urmează să o vizităm și să fie ghid pentru ceilalți.(exercițiu pentru copiii mai mari de 7-8 ani) 

Fiecare membru al familiei poate spune ce si-ar dori să facă în vacanță. Știind ce așteptări are cel de lângă noi, învățăm să ținem cont de ele și să respectăm nevoile fiecăruia. Vacanța este un moment de odihnă, relaxare și joacă pentru fiecare membru al familiei. Ce nu trebuie să uităm este faptul că trebuie să ținem cont de părerile tuturor și să le respectăm. E foarte important ca regulile să se aplice fără excepție membrilor familiei. 

Copiii vor simți că părerea lor contează, că sunt ascultați, că sunt valoroși. Vom fi uimiți să vedem cât de implicați și de atenți vor fi la respectarea celor stabilite acasă. Dacă uneori se întâmplă să nu fie așa, le putem aduce aminte cu blândețe cele agreate. 

Povestirea experienței negative poate fi vindecătoare

                                      

Credit foto: Alice Andrei

Anul trecut am fost internată pentru câteva zile cu fetița în spital pentru o intervenție chirurgicală. Am cunoscut acolo un băiețel care avusese un accident și era internat cu mama lui. Știu că povesteam cu ea și îmi spunea cât de greu i-a fost când a aflat de accident și cum, uneori, băiatul povestește despre acel moment, iar ea schimba subiectul de teamă să nu îi facă rău retrăirea momentului, plus că nici ei nu îi era foarte ușor acest fapt. Miza pe faptul că timpul va trece si copilul va uita.

I-am povestit atunci despre faptul că el are nevoie să proceseze ce s-a întâmplat în acea zi, să-și aducă aminte, să refacă acea zi, oricât de greu i-ar fi fost ei să audă poveștile lui.

Există în creierul nostru o parte, hipocampusul, care ne ajută să aranjăm piesele din puzzle, să avem o imagine clară și completă a ceea ce s-a întâmplat. Atunci când oferim copilului posibilitatea să povestească în detaliu un eveniment greu prin care a trecut, să vorbească despre ce a simțit, îi oferim șansa să înțeleagă experiența avută, să înțeleagă ce s-a întâmplat în interiorul său, modul în care a reacționat și să tragă concluzii în urma experienței.

Copilul se va întoarce în acel moment de atâtea ori de cât va nevoie pentru a pune în ordine evenimentul. La început mai des, apoi mai rar. Sunt situații în care revine la poveste și după un an sau doi.

Ce putem face noi în această situație? Putem doar să îl ascultăm, să îi validăm emoțiile, să îi oglindim ceea ce spune. Chiar dacă pentru noi, uneori, povestirea evenimentului poate fi răscolitoarere, alteori plictisitoare, avem nevoie să ne amintim că pentru copilul nostru ea este vindecătoare. Și de cele mai multe ori și pentru noi.

Dacă experiența a fost copleșitoare și nu poate duce la capăt povestea, putem să îi povestim despre telecomanda pe care o are în creier și care îl ajută să se oprească atunci când îi e prea greu sau care îl ajută să sară peste un moment dificil. Îl asigurăm că ne putem întoarce cu ajutorul telecomenzii de câte ori este nevoie până va reuși să o parcurgă integral. În acest mod povestirea nu va mai fi la fel de înfricoșătoare, deoarece poate să o parcurgă în propriul său ritm.

Îl putem sprijini cu întrebări ajutătoare, care să-i înlesnească efortul și să îi aducă un pic de claritate. Să îi dăm copilului de lângă noi ocazia să-și spună povestea, să avem răbdare cu el, să nu îl judecăm sau să facem comentarii răutăcioase pe seama ei. Îl va ajuta să-și îmbunătățească capacitatea de a înțelege trecutul și experiențele prezente, dar și să descopere semnificațiile celor întâmplate.

Sfârșitul școlii. Ce faci cu emoțiile copilului tău?

                             Credit foto: Alice Andrei

Se apropie cu pași repezi vacanța. Și copiii, și părinții o așteaptă cu nerăbdare. Știm cu toții că vine cu "trenul din Franța" și trece pentru toți parcă nedrept de repede. Dar, astăzi nu vreau să povestesc despre vacanta. 

Vreau să scriu despre cei care în aceste zile încheie etape din viața lor: grădinița, clasele primare, clasele gimnaziale, liceul sau poate facultatea. Pentru ei, zilele acestea bucuria vacanței se amestecă cu emoții care nu sunt mereu ușoare. Fie că se despart de doamna educatoare, de domnul invătător, de colegi, profesori, ei suferă un proces de pierdere. Și știm că principala emoție în acest caz este tristețea. Se vor simți triști, vor fi apatici, indurerați, poate mai activi decât de obicei, poate furioși fără motiv. O să le fie dor de colegi, de doamna/domnul, de locul de desfășurare a activităților, de rutina zilnică. Unii vor simți nevoia să povestească mai mult despre asta. Nu toți dintre ei știu să spună ce simt, însă toți știu că urmează o schimbare. Iar ideea unei schimbări sperie orice ființă umană și îndeamnă organismul să se opună la ea. 

Am uneori impresia că suntem atât de concentrați pe momentele de început ale copiilor noștri și prea puțin interesați de cele de final. Suntem mereu acolo când încep grădinița, școala, atenți la ce au nevoie, însă la final de ciclu uităm să îi întrebăm cum sunt, cum se simt. Și dacă îi auzim că " o să îmi fie dor de colegi sau de doamna", imediat le răspundem nerealist "nu-ți face griji, va fi bine! Ai să vezi ce doamnă drăguță o să ai la școală și câți prieteni o să îți faci". 

Copilul nu are nevoie de aceste cuvinte. Până la urmă, dacă ne gândim bine, nici noi nu avem de unde să știm cum va fi, deci nu ii putem da aceste asigurări și să ii setăm așteptări false. El are nevoie să fie ascultat, să îi fie validate emoțiile, să știe că ceea ce simte e normal. Iar atunci când nu știe ce simte, să-l ajutăm cu întrebări simple să identifice. 

Nu e ușor să stai lângă un copil care trăiește emoții grele și tendința noastră este să il scoatem repede din această stare, să nu se îngrijoreze, să se înveselească. Insă, în astfel de momente, e bine să îl lăsăm să își trăiască emoțiile și doar să îi fim alături în tot procesul lui de pierdere. 

Copilăria și Micul Prinț

    Am început serile trecute, la rugămintea copilului, să recitesc Micul Prinț. Deși ajunsă în pragul preadolescenței, păstrează obiceiul să termine fiecare zi cu câteva pagini citite de mami sau tati. E un moment bun de conectare și liniștire după o zi agitată pentru fiecare dintre noi. 

    Nu e prima data când citesc Micul Prinț, însă, trebuie să recunosc că am redescoperit-o alături de Alice. Toată cartea mi se pare o mână de ajutor oferită părinților în încercările lor de a-și înțelege copiii, de a se conecta cu ei. 

      Ne întoarce în copilărie, în perioada aceea când totul era magic, cand visam cu ochii deschiși, când orice era posibil, când nu ne interesau cifrele. Pentru mine, fiecare rând parcurs e un moment de conștientizare a modului în care gândește copilul de lângă mine. 

    Zâmbetul pe care îl am în colțul buzelor este de multe ori amar și ascunde întrebarea: oare unde ne-am pierdut? care a fost momentul în care nu am mai putut vedea oaia prin pereții lăzii? oare când ne-am oprit din a repeta o întrebare până când cineva ne răspunde la ea? Am mai spus-o și altădată, pentru mine cei aproape 11 ani trăiți alături de Alice au fost unii de redescoperire a mea. 

    Când am realizat că ea are aproximativ aceleasi probleme pe care le aveam și eu, că are aceleași întrebări ca mine la vârsta ei, a fost un moment de reîntâlnire cu copilul care am fost. Am conștientizat că toate dilemele copilăriei mele erau normale. Din acel moment, am privit-o diferit pe Alice, încercând de fiecare dată să mă gândesc cum eram eu la vârsta ei, care îmi erau dificultățile, care îmi erau întrebările, care îmi erau emoțiile.
 

    Atunci când reușești să cobori la înălțimea copilului tău, astfel încât să îl privești în ochi, cred că începi să nu mai iei lucrurile personal și să ai mai multă înțelegere pentru ceea ce este și ceea ce gândeste el. 

     Mâine e 1 Iunie și poate e timpul ca pentru câteva momente să ne aducem aminte de copilul care am fost și să ne gândim cum ne-ar fi plăcut să petrecem această zi a noastră. S-ar putea să găsim câteva idei drăguțe de conectare cu copiii sau să primim cu înțelegere propunerile venite din partea lor.