E 23.30, sunt intr-un sala de spital, mi se masoara intensitatea contractiilor, vorbesc la telefon. Nimic nu s-a schimbat de la ultimul telefon primit dintr-o parcare din fata spitalului. Telefoanele au continuat pana la 4-5 dimineata cand am luat o pauza toti 3. S-a jucat o zi intreaga de-a v-ati ascunselea si vroia sa ia o pauza. Am adormit toti 3, aveam nevoie de putina odihna...A doua zi, la ora 12.38 s-a nascut un ghemotoc de om pentru care nu stiam ce simt, ce ar trebui sa simt.
Au trecut fix 2 ani de atunci, suntem toti 3 acasa. Ea doarme in camera alaturata in "patuica magica", eu sunt in fata calculatorului incercand sa scriu cateva randuri despre ce simt, gandesc acum. Nu imi gasesc usor cuvintele, dar continui...
Ghemotocul a crescut si e acum o fetita vesela si vorbareata, careia ii place sa se joace, sa asculte muzica, sa danseze. Bebelusul pe care il tineam cu teama in brate atunci, vrea acum "uta, uta cu cautza", in "parc a pipii mami", "calul tati". Gateste, da cu matura pentru ca "e mizeie mami" (cum altfel?), da cu mopul atunci cand prinde usa deschisa la balcon, "pec cu motorul mami a munte, a Rares", asculta "imimioara" cu stetoscopul primit cadou si printre toate aceste treburi danseaza mult pentru ca ii place. "Canta" a pian (o carte cu clape de pian), "titeste Ali tata lui" (Pinochio) si "gro-gro" (Cei trei purcelusi). Te "oaga momos" si la final, dupa ce ai ajutat-o iti "mumumeste" asta daca nu cumva iti raspunde direct " tu pacele" (se mai incurca uneori si ea :).
Doi ani, o clipa in care am invatat multe si in care am aflat ce simt...
In fiecare seara, inainte de culcare, ii soptesc "a ueche" : "Te iubesc, Ali!", iar ea imi raspunde " ubec mami", daca nu e foarte obosita . Atunci imi spune doar "e bineee" si zambeste dulce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu