Toleranta se invata

Mama mea a fost educatoare intr-o Casa de copii. I-a iubit atat de mult, incat aproape 30 de ani le-a fost alaturi si i-a invatat tot ce stia mai bine pentru ca "si ei au dreptul la educatie si au dreptul sa fie iubiti". Poate par cuvinte mari, insa chiar asa a fost. Eu am crescut alaturi de ei, m-am jucat cu ei, am mancat alaturi de ei la masa, am dormit alaturi de ei, au fost prietenii mei. Eu nu am stiut/constientizat niciodata ca X este tigan, ca Y are un retard sever sau usor, ca Z are 3 degete sau ca V merge schiop. Poate nu ma credeti, dar eu nu imi mai aduc aminte de astfel de situatii, desi erau multe. Mama nu mi-a atras niciodata atentia sa nu ma joc cu Y sau Z pentru ca ar fi periculosi, pentru mine toti erau copii, ca si mine. 

In primul an de gradinita, am cunoscut un coleg de-al lui Alice care avea probleme cu mersul. Este un copil minunat, cu parinti minunati, care merg cu el la kineto si a reusit sa faca progrese mari. Pentru ca mi-am dat seama ca pentru ea va fi ceva diferit, ceva nou i-am explicat ca E este un copil exact ca si ea, insa, din cauza unor probleme de sanatate, el merge un pic mai greu.Prin urmare, am rugat-o un pic de grija cu el , sa nu alerge pe langa el, sa nu il impinga pentru ca el isi pierde mai usor echilibrul. E special prin efortulpe care il depune de a se deplasa  si prin seriozitatea cu care isi face exercitiile de recuperare, ueori dureroase. Nu au fost putine datile in care imi spunea ca X sau Y nu l-au vrut la masa si imi spunea (parca sa ii mai intaresc o data convingerile) "mami, E este minunat, el face eforturi multe sa mearga" . Iar eu ii confirmam. Ar trebui sa il cunoastesti pe E, este un "copil cu corp de explorator" E pasionat de natura si de animale. Nu aveti idee cate informatii stie despre toate animalele, este, cum spune si el, un explorator. Suntem in al treilea an de gradinita si trebuie sa te feresti de E pentru ca s-ar putea sa iti pierzi echilibrul. :)

Anul trecut, in gradinita lui Alice s-a desfasurat un cerc pedagogic si, pe langa analizele facute de educatoare si psihologi, au primit vizita unor copii de la o scoala speciala. A venit acasa foarte incantata ca au avut musafiri, niste copii draguti cu care s-au jucat, dar foarte trista ca au stat prea putin. Mare mi-a fost mirarea sa aflu ca una dintre mamici nu a vrut sa isi lase fetita in ziua aceea la gradinita pentru ca nu vrea sa intre in contact cu astfel de copii. Si mai mult m-am intristat in momentul in care am aflat ca doamna  este psiholog chiar intr-un centru de evaluare a copiilor cu probleme. 

Anul acesta au venit in grupa copii din plasament de care nu se intereseaza nimeni. Au probleme de comportament, sunt violenti, dar asta nu e vina lor. Sunt crescuti fara dragoste, nu stiu sa isi gestioneze emotiile puternice (intre noi fie vorba, la 4 ani si celor din familii le este greu). Am vorbit mult cu educatoarea, cum sa reusim sa ii integram. A incercat sa ia legatura cu psihologul de la centru, dar s-a aratat dezinteresata si i-a replicat ca e treaba educatoarei sa ii educe. Aceasta i-a spus ca intr-adevar e treaba ei sa ii educe, dar, macar si pentru o perioada are nevoie de ajutor pentru ca nu s-a confruntat cu astfel de cazuri si isi doreste mult sa ii integreze in grupa. La sedinta cu parintii, nu a venit nimeni din partea lor, desi erau obligati sa vina. Si tot la sedinta cu parintii, doamna psiholog, despre care va spuneam mai sus, sustinea foarte vocal ca ei ar trebui dusi in scoli speciale. I-am replicat imediat, ca trebuie dusi, doar daca in urma evaluarii , se constata ca nu pot fi integrati in invatamantul de masa. Le-am spus tuturor ca nu e vina lor ca nu au familie si ca nu merita marginalizati pentru asta. Au nevoie de ajutorul si intelegerea noastra. Traiesc in centre in care nu sunt tratati cu iubire, nu are nimeni rabdare cu ei, nu ii apara nimeni si supravietuieste cine poate. Suna dur, trist, dar e foarte adevarat. 

Nu vreti sa stiti de cata iubire sunt capabili acesti copii. Dupa ce, intr-o zi de concediu, am fost, ca voluntar la grupa si mi i-am facut prieteni (ne-am jucat, i-am pupat, imbratisat si am ascutit o multime de creioane), in fiecare dimineata, cand o duc pe Alice, se uita la mine, iar eu ii intreb: cine imi da o imbratisare? Si sar in bratele mele, si ma strang atat de tare, si ma pupa si le lucesc ochii de bucurie. 

Reactia lui Alice este de gelozie si imi spune: "Mami, prietenii tai au fost foarte nepoliticosi azi, au scos limba la mine, mai sunt prietenii tai? " Ii raspund ca mai sunt pentru ca sunt niste copii minunati si ca ei sunt un pic speciali deoarece nu au parinti si pentru asta trebuie sa fim si noi intelegatori cu ei. Pe ei nu ii imbratiseaza nimeni cand plang, pe ei nu ii alina nimeni cand viseaza urat noaptea, lor nu le da nimeni pupicul de noapte buna. 

Lasa ochii in jos, imi da o imbratisare si imi spune "bine, mami" :)